Dialoguri cu lideri care inspiră – Eliza Nițescu
Eliza, eu te-am cunoscut la TEDx Floreasca dăruind mult și multora. Acolo ai avut un rol important in felul in care au performat speakerii invitati, dându-le din timpul tău, energia și zâmbetul tău, oferindu-le încurajări și alte perspective.
Am suferit că a trebuit să mă descriu, ca speaker, în 100 de caractere și să vorbesc vreo 10 minute. Acum e rândul tau. Cum te-ai descrie, în 100 de caractere?
Explorator entuziast al culmilor de tot felul, iubitor al cuvintelor, admirator al vieții și oamenilor.
Prin prisma profesiei de moderator sau speaker la zeci de evenimente, pui și ți se pun des întrebări. Eu te întreb care este cel mai frumos răspuns pe care l-ai primit până acum?
Horia Colibășanu
Găsesc minunat răspunsul lui Horia Colibășanu, care probabil multora li se poate părea foarte ciudat sau chiar respingător.
Însă acest răspuns mi-a fost oferit într-o discuție liberă cu Horia, în București într-o bucătărie a unui HUB foarte animat, singurul loc în care am putut evada de sub privirile altora care sigur l-ar fi asaltat și ei cu întrebări. Îmi amintesc că l-am întrebat cum reușește să gestioneze psihic presiunea unei expediții la peste 8.000 de metri și mi-a răspuns că este pregătit să moară, iar asta nu îl sperie.
Care este întrebarea ta preferată, dintre toate cele care ți s-au adresat vreodată?
O întrebare dură venită de la un prieten care ajunsese să mă cunoască destul de bine:
Tu de ce nu te iubești pe tine?
Recunosc că prima oară m-am blocat. Pe măsură ce am început să mă observ, mi-am dat seama că mă autosabotez consecvent prin cum mă odihnesc, cum mănânc, cum răspund priorităților altora versus priorităților mele. E o întrebare care mi-a fost adresată acum 2-3 ani, dar recunosc că mă gândesc de multe ori dacă am mai scurtat lista răspunsurilor, care atunci era foarte lungă. A fost un punct bun de plecare pentru a începe să îmi ofer cât mai multe motive de a mă bucura de cum evoluez și cum mă accept chiar dacă nu evoluez 🙂
Ai lucrat în corporații și dintr-o dată viața ta a luat puțin o altă turnură. Care a fost “the turning point”? Te-ai regăsit în alte feluri de a aduce valoare?
Andy Szekely
Am lucrat într-o singură companie mare preț de foarte mulți ani. 12, mai exact. Nu pot să spun că am avut un turning point, ci că mai degrabă au existat mai multe evenimente care s-au succedat într-o direcție din ce în ce mai clară. L-am întâlnit pe Andy Szekely, unul din mentorii mei, o întâlnire care într-adevăr mi-a fost extrem de folositoare și mai ales… dragă inimii. De atunci viața mea s-a schimbat progresiv și mi-am dorit să sprijin oamenii să comunice mai bine, în special în fața unui public.
Împreună cu un prieten am co-fondat un club de public speaking. Am dus munca în paralel, nefiind tocmai pregătită să părăsesc compania. Ajunsesem la o epuizare fizică destul de mare, 8-20 de ore lucrate zilnic și mi se întâmpla des să nu mai plec acasă de la birou. Ce m-a făcut însă să plec a fost o discuție noul CEO. Nu știa, nu înțelegea și nu credea în marketing și vorbeam limbi diferite. Pregătirea profesională, limbajul, atitudinea și respectul față de propria echipă lăsau complet de dorit. Nu era un om pe care să îl pot respecta ca lider de organizație. A fost picătura care a umplut paharul.
Îmi amintesc că această discuție am avut-o când fusesem invitată ca speaker la primul meu TEDx, la Bacau. Mi-am dat seama că dacă nu mă voi liniști, voi ține un discurs prost în fața a 400 de oameni care veniseră să primească de la fiecare speaker ceva de valoare.
În acea seară, am hotărât că îmi voi da demisia și mă voi focusa exclusiv pe clubul de public speaking.
La aprox. 4-5 luni de la acest punct, partenerul meu din clubul de public speaking mi-a spus că vrea să o luăm pe drumuri separate și am rămas fără absolut nimic din punct de vedere profesional. Practic, renunțasem la jobul pe care îl făcusem 12 ani ca să ajung să mai activez mai puțin de jumătate de an în propria firmă.
Totul era absurd… practic, am fost cumva dată afară din firma pe care o dusesem de la 1 produs și un client, la câteva zeci de produse, sute de clienți și stadiul de franciză națională, în mai puțin de 1 an de la asocierea cu respectivul partener.
A fost o lovitură foarte puternică pentru mine, dar am reușit să îmi revin treptat. Îi admir și felicit pe cei care fac business cu parteneri de încredere! Pentru mine, punctele de întoarcere au avut conotații negative.
Alergi, deși declari că nu ești o fire sportivă. Cred că oamenii te întreabă des DE CE alergi.
Eu te-aș întreba PENTRU CE alergi. Și mai ales, SPRE CE?
Am spus mereu că nu sunt o fire sportivă. Mai mult, am fost scutită de sport la școală și cred că, așa cum spunea și Octavian Paler, într-o bună măsură, “Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată”.
Semimaraton Targoviste
Tocmai de aceea, deși începuturile mele în alergare se duc până în 2013, nu am progresat foarte mult. Nu m-au interesat niciodată viteza și timpul și nu alerg cu ceas sau telefonul la mine în curse. Doar când știu că sunt foarte la limită cu timpul mă mai interesez cum stau, ca să mă pot încadra. De alergat, alerg pentru că mi se pare una dintre cele mai bune investiții pe care le pot face, alergarea aducând sprijin pe toate planurile din care se compune ființa noastră, prin urmare, alerg în primul rând pentru sănătatea mea fizică, mentală și spirituală.
Deși nu te-ai gândi la un astfel de beneficiu, am observat că atunci când alerg mai consecvent și consistent pe anumite intervale de timp, mintea mea capătă o mai mare claritate și de aici vine și o liniștire interioară pentru că înțeleg mai bine ce vreau, cum pot să obțin, de ce e important și cum pot transforma o viziune în ceva foarte palpabil. Un sine mai bun, transformat astfel de fiecare pas făcut înainte, este o destinație frumoasă spre care să alergi.
Din 2014 am asociat fiecărei curse de alergare mai importante și o cauză socială. Chiar dacă rezultatele mele nu sunt decât sub mediocre, pentru mine faptul că am reușit să fac fundraising pentru cauze care implică sănătate și educație, este mai important decât timpul reușit la finish.
De anul acesta susțin HOSPICE Casa Speranței care se ocupă de 26 de ani de servicii de îngrijire paliativă. Pentru mine, această alegere reprezintă de fiecare dată un motiv important pentru care iau startul într-un concurs de alergare sau o expediție montană.
Ai urcat pe Mont Blanc, Kilimanjaro, Elbrus și chiar Aconcagua. Călătoriile pe vârfuri de munți sunt transformatoare.
Ce a transformat în tine fiecare călătorie?
Este foarte interesant cât de diferit este nu doar fiecare munte, ci chiar același munte în ascensiuni diferite.
Am urcat pe Moldoveanu în 2 ani diferiți și am avut 2 experiențe care nu au semănat aproape deloc una cu cealaltă. Primul vârf pe care am urcat vreodată (și vorbesc de vârfuri în general, nu doar în afara țării) a fost Mont Blanc. Până la Mont Blanc, nu mai atinsesem niciodată un vârf, nici măcar în România.
Mont Blanc
Mont Blanc m-a învățat că în călătoriile cu adevărat importante suntem, de fapt, singuri. A transformat în mine posibilitatea de a declanșa o putere interioară de care nu am crezut că aș putea fi vreodată capabilă.
Din punct de vedere uman, a fost o expediție foarte urâtă. Fiecare membru al expediției a fost pentru el, inclusiv persoana care mă invitase să particip și care la acel moment îmi era cel mai bun prieten… Cred că din acel moment am învățat să nu mai aștept atât de multe nici măcar de la oameni foarte apropiați. Wayne Dyer, unul dintre mentorii mei, spunea: “rămâi deschis la toate și neatașat de nimic”.
E foarte important să nu ne mai agățăm de oameni sau povești. E important să ne bucurăm de ele cât ne sunt date, iar apoi să le lăsăm să circule. Mulți oameni trăiesc vieți dezastruoase pentru că nu se pot desprinde din povești care odată erau cu zâne și feți frumoși, iar astăzi sunt cu personaje schimbate total.
Pe Kilimanjaro am avut ocazia să observ cei mai bogați oameni săraci din lume. Iar eu când am fost în Tanzania, în 2015, se pare că am ajuns într-o regiune înstărită a Africii, Moshi & Arusha, adică locurile de unde se începe ascensiunea în Parcul Național Kilimanjaro. Dar în comparație cu tot ce întâlnisem până atunci și de atunci încolo, aceia erau cei mai săraci oameni din punct de vedere material.
Kilimanjaro
Imaginează-ți că încălțările lor erau confecționate din anvelope decupate, aveau hainele rupte, erau cu toții extrem de slabi și părea că peste tot există o criză de alimente. Nici la hotel, pentru turiști, nu se putea vorbi de abundență de alimente: primeam cartofi fierți, banane și pepene. Iar în zilele bune, câte un ou.
Așa că mi-am petrecut mult timp analizând de unde le vine lor mulțumirea interioară, pentru că toți africanii întâlniți de mine radiau de stare de bine. Și am observat mai multe lucruri: nu fac lucrurile cu grabă, par să aibă timp pentru toate și par foarte în control legat de orice există în viața lor; cuvintele pe care le folosesc sunt cuvinte alese cu grijă și majoritatea cu tentă pozitivă, cântă și dansează des sau oricum fac o formă de mișcare fizică în mod constant – sunt foarte puține mașini, se merge mult pe jos; au un program de viață foarte ordonat, iar acolo forfota unei zile obișnuite apune odată cu soarele, adică pe la 18.00, ei lăsându-și astfel mult timp să așeze lucrurile “întâmplate” peste zi.
Așadar, transformarea pe care mi-a adus-o Africa a fost legată de recunoștința față de toate lucrurile pe care le am și dorința de a-mi face mai mult timp pentru liniștea personală. Zi de zi. Nu cred că e un exercițiu pe care să îl practici când îți aduci aminte și să aștepți rezultate. Liniștea e un stil de viață centrat pe atenție, observare și acceptare.
În Elbrus m-am bucurat foarte mult să pot estompa dovezile de inumanitate pe care expediția din Mont Blanc le-a lăsat în mintea mea și care au persistat luni de zile… Am avut o echipă extraordinară acolo, deși nu cunoșteam decât 3 dintre cei 9 membri, câți am fost în total, iar membrii acelei expediții sunt companioni cu care merg și astăzi în ascensiuni.Este impresionant cât de puternic devine un grup unit și foarte solidar față de fiecare membru.
Aconcagua
Aconcagua mi-a arătat că forța mentală este mult mai puternică decât cea fizică. Fiind singura femeie în grupul de 15 persoane care a făcut expediția pe Aconcagua din 2017, am avut ocazia să văd clacând chiar și aproape de sub vârf, la câteva sute de metri, bărbați în toată firea. Pregătirea fizică este importantă, însă dacă ai un psihic slab, vei renunța chiar și când corpul tău mai poate încă să ducă sau chiar nu are nicio problem autentică de sănătate sau oboseală.
A fost cea mai lungă expediție și la un moment dat am simțit că am devenit una cu tot ce însemna acel mediu și că aș putea trăi foarte bine acolo toată viața cu atât de puțin cât încape într-un rucsac. Aconcagua este însă o ascensiune grea și ești din ce în ce mai mult privat de confort. La început pierzi confortul corturilor mari, de tabără, apoi al mâncării, apoi al temperaturilor suportabile, iar în final… confortul respirației. Deci Aconcagua m-a învățat să nu cedez mental și să trăiesc minimalist, realizând că mă pot descurca folosind extrem de puține lucruri. Anul acesta am donat peste 50% din hainele pe care le aveam – și oricum nu aveam foarte multe.
Care a fost peisajul în fața căruia ai uitat să respiri? Și ce ți-ai spus acolo, sus?
Kilimanjaro
Îmi amintesc foarte multe altfel de momente. Și într-un fel aș putea spune că am parte de ele săptămânal, pentru că în general finalurile de săptămână mă găsesc la antrenamente pe munte. Ciucaș, Piatra Craiului, Făgăraș, sunt toți munți în fața măreției cărora rămâi în admirație.
Îmi amintesc cu precizie câteva momente la care m-a dus cu mintea întrebarea ta. Primul este legat de Mont Blanc. Am urcat cu un trenuleț până la Nid d’Aigle (2.372 m), practic locul de unde începe ascensiunea pe Mont Blanc. Eram pur și simplu într-o stare de fascinație totală față de cum arăta totul – nu văzusem niciodată acel gen de măreție. Îți imaginezi? Eu, tocilarul absolut, angajatul obsedat de muncă, venit, practic, direct de la birou, în toată acea manifestare de splendoare a naturii pe care o vedeam pentru prima oară desfășurându-se chiar sub ochii mei, inundând-mă, umplându-mă!
Plaza de Mulas, Canada
Al doilea este din Camp Baranco, în Kilimanjaro. Atinsesem pentru prima oară în acea expediție altitudinea de aproape 4.500 de metri. Dormisem foarte puțin în cort, iar când am ieșit ne-a întâmpinat o imagine pe care nu prea știu cum să o descriu. Era ca și cum se făcuse o spărtură în cer și prin ea de vedea muntele într-un spectacol de culori, ceață și lumină, toate suprapunându-se cu un efect care te făcea să crezi că ești încă în vis.
În Aconcagua m-a impresionat un peisaj care părea întruchiparea Anotimpurilor lui Vivaldi în același tablou – puteai vedea verde, galben, cărămiziu și alb, pe nivele suprapuse, în aceeași ramă. Și m-au lăsat în admirație pentru zeci de minute și apusurile de soare în Camp Canada (5.050 m). Deși temperatura acolo era demult cu minus multe grade în termometre, stăteam afară din cort doar ca să mă pot emoționa în fața frumuseții unui loc spectaculos al Planetei.
Care este provocare cea mai mare pe care ai depășit-o și care ți-a adus cele mai mari satisfacții?
MAMA
Am suferit foarte mult când a murit mama. A fost diagnosticată într-o lună de August și luna viitoare, în Septembrie, deja o pierdeam. A fost un șoc, o traumă, un semnal de alarmă, o zguduitură care m-a trezit la realitate.
Cred că foarte mulți dintre noi trăim așa…amorțiti. Funcționăm pe pilot automat, rutine, plafonări și o mare absență a zvâcului, a entuziasmului, a frământărilor în căutarea de nou.
Suntem lipsiți de atenție, de capacitatea de a ne mai bucura în fața lucrurilor mici, de… mirabilitate. Am încetat să ne mai lăsăm surprinși, fascinați. Odată cu plecarea mamei am înțeles altfel valoarea timpului și am început să trăiesc cu acceptarea și înțelegerea finitului vieții. Noi credem că putem amâna mereu lucrurile. Că mereu există un mâine, un Luni, un anul viitor pentru a face lucrurile către are ne cheamă inima.
Mama avea o vorbă: “când voi fi la pensie…”.
Avea 54 de ani când a murit și era foarte departe de acest moment, al retragerii din câmpul muncii. Evident că e greu să asociez cuvântul “satisfacție” unei tragedii, dar dacă mama ar mai fi fost aici, eu aș fi continuat să trăiesc ca un zombie… Toate acțiunile caritabile în care sunt implicată de 5 ani încoace (și au fost zeci…!) mi-au fost inspirate de dispariția ei tragică și îmi doresc să nu mai fie niciun pacient diagnosticat oncologic care să ajungă să își ia rămas bun de la viață în condiții inumane, așa cum s-a întâmplat în cazul ei. Avem dreptul la o viață bună, dar și la o trecere onorabilă dincolo.
Care este cea mai mare provocare a ta, acum?
Sunt incapabilă să mă pun pe mine pe primul loc. Știu toate teoriile posibile despre cât de important este să poți face asta, dar zilnic mă observ cum reușesc cu succes ca tot ce nu ține de persoana mea și interesele mele directe, să urce în lista taskurilor zilnice.
Înainte nu conștientizam și aveam o explicație, acum conștientizez și din păcate nu am făcut mari schimbări. Cred, însă, că lucrul cel mai important pentru a face o schimbare este înțelegerea nevoii acesteia, așa că sunt încrezătoare că voi face progrese și că în cele din urmă, voi putea spune cât mai multe “nu”-uri cu zâmbetul pe buze.
Ajuți oamenii să vorbească în public, să își spună povestea, să inspire, să ia atitudine, să contribuie. Pentru mulți, ești un model din acest punct de vedere. Ce crezi că inspiră oamenii să facă ceva diferit, să devină ceea ce-și doresc?
Îmi place foarte mult să observ mecanismele de decizie ale oamenilor și modul în care ei acționează. Din păcate este foarte mare procentul celor care se schimbă din rațiuni negative, adică pierd ceva / pe cineva: divorțează, sunt concediați, pierd forma fizică, pierd bani, sunt nevoiți să vorbească în public, ajung în punctul ridicolului și de abia de acolo acționează.
Nu spun că oamenii nu se schimbă din inspirație și admirație față de alții, dar procentul e mult, aș spune infinit mai mic. Iar ce îmi doresc eu prin acțiunile pe care le întreprind este ca acest procent să crească, iar raportul să se inverseze în favoarea a ceea ce numim inspirare versus… disperare!
Fericirea vine ambalată în multe forme și în diferite momente. Care sunt două dintre fericirile tale?
Suflet de copil
Solidaritatea umană și copiii. Dar e foarte greu să aleg doar două… Suntem locuitorii unui Univers plin de minuni ale naturii, fie că sunt oameni, locuri sau fenomene. Îmi amintesc că în liceu am citit o carte intitulată Gog, scrisă de Giovanni Papini, o carte despre un milionar excentric care este preocupat de un singur lucru: să nu se plictisească. Motiv pentru care îşi aranja întâlniri cu personalităţi importante (Einstein, Ford, Edison, Freud, G.B. Shaw) pe care îi asculta cu atenţie, după care se arăta deosebit de plictisit şi dezamăgit chiar de teoriile şi ideile oamenilor celebri. Iar acest personaj sofisticat și pretențios, găsește în cele din urmă mulțumirea vieții în privirea și inima curată a unui copil.
Fundeni. Eduard zambeste.
Cred că noi, ca actuală generație a umanității, trăim vremea avuției, căci nu mai este nevoie să ne luptăm zilnic pentru traiul nostru.
Ajunși la un asemenea nivel de dezvoltare este important să păstrăm simplitatea unui trai modest și să cultivăm zilnic fericirea venită din bucurii mici, dar autentice. O să mă bucur întotdeauna în fața bunăvoinței umane manifestate în toată plinătatea ei și nu voi înceta niciodată să mă minunez în fața unui chip inocent de copil, mereu zâmbitor și mulțumit pentru că pur și simplu… este!
Mulțumesc pentru oportunitatea de a umbla în cotloanele inimii. E un exercițiu pe care merită să îl facem des.
Marile comori nu se găsesc la vedere…
Pe Eliza o puteți întâlni în calitate de speaker și moderator la evenimentele Business Days, ca realizator și moderator la BiziLiveTV, ca voluntar la HOSPICE Casa Speranței și ca alergător și coordonator al comunității Sunt in Formă.
Poate ține un curs sau teambuilding pentru compania ta, care te poate ajuta să rafinezi comunicarea ta sau companiei. Este printre puținele alpiniste din România care visează la 7Summits (atingerea celui mai înalt vârf de pe fiecare continent). În acest moment este aproape la jumătatea proiectului și țintește ca dată de finalizare anul 2022.
Săptămânile viitoare, vei cunoaște prin ochii întrebărilor și mai ales al răspunsurilor, un alt lider, o persoană care inspiră prin ceea ce face și ceea ce este, care este relevantă și semnificativă pentru cei din jurul său.
Până atunci, te invit la un zâmbet!
Plătesc eu 
Anca.
